Povestea e urmatoarea. Imediat dupa alegeri vorbeam cu Dragos despre proiectul lui, Eminescu, mon amour. Ne-am gandit ca am putea contribui si noi intr-un fel la proiect, mai ales ca ne-a placut ideea - sa te raportezi la Eminescu normal, fara sa-l consideri “mantuitorul neamului romanesc” s.a.m.d.
I-am gasit opera pe net (aici, site-ul e cam greu de utilizat, dar asta e) si ne-am apucat de citit. Si asa am descoperit textul asta:
Locke, filozoful englez care, cu un spirit de critică neobicinuit pe vremea lui, a analizat cugetarea omenească în elementele ei oarecum ne dă în câteva şiruri o descriere exactă a manierei de-a cugeta şi de-a se purta a partidelor, fie politice, fie religioase, încât din citirea acelor şiruri cineva vede bine ce rol cu desăvârşire secundar joacă aşa-numitele principii în viaţa partidelor.
Iată ce zice scriitorul englez:
“Oricât de mare ar fi zgomotul ce se face în lume asupra erorilor sau opiniilor, totuşi trebuie să fiu atât de drept cu omenirea şi să constat că cei pătrunşi de erori şi de opinii false nu sunt atât de numeroşi precum ar crede cineva la întăia vedere. Nu doar c-ar fi cunoscând adevărul, ci pentru că în privirea acelor doctrine, cu care-şi fac de lucru şie şi altora, ei în realitate nu au nici o părere şi nici o opinie. Daca am catehiza puţin partea cea mai numeroasă a coreligionarilor celor mai multe secte din lume am găsi că, în privirea lucrurilor pentru cari ei s’ aprind atât de tare, nu au nici o părere, ba, vom vedea că n-avem nici o cauză de-a crede că ei ar fi admis o părere oarecare în urma unei cercetări a raţiunilor ei sau a unei aparenţe de adevăr. Ei sunt hotărâţi de-a ţinea morţiş la partidul la care i-a angajat creşterea sau interesul lor şi, asemenea soldatului de rând în război, îşi manifestă curajul şi zelul după comanda şefilor, fără de-a examina sau a cunoaşte măcar lucrul pentru carele se luptă. Când viaţa de toate zilele a unui om ne dovedeşte că nu prea ţine seama cu seriozitate de religie, cum şi de unde am avea dreptul de-a deduce că-şi va sfărâma capul cu postulatele bisericii şi va cerceta cuvintele pro şi contra a doctrinei cutăreia sau cutăreia pentru care se lupta? Lui i-ajunge daca, ascultător capilor lui, are mâna şi limba pururea gata pentru a sprijini cauza comună, pentru a se recomanda în ochii acelora cari pot să-i procure consideraţia, înaintare şi protecţie în societate. Astfel oamenii se fac mărturisitorii şi anteluptătorii unor opinii de cari n-au fost niciodată convinşi, ai căror prozeliţi n-au fost nicicând, ba cari poate nici nu le-a îmblat vrodată prin cap. Aşadar, deşi nu se poate zice că numărul opiniilor neverisimile sau eronate e mai mic în lume decum se arată în adevăr, totuşi e sigur că sunt cu mult mai puţini aciia cari se ţin în realitate de ele şi greşesc, crezându-le adevărate, decum avem obiceiul a ne ‘nchipui .”
Unul din ziarele bucureştene, “Naţiunea”, şi-a luat sarcina a face din când în când câte-o analiză — îndealtmintrelea elegant şi neted scrisă — a principiilor ce le atribuie conservatorilor şi liberalilor. Noi am ruga pe confraţi să citească pasajul de mai sus al lui Locke şi să ia apoi, nu pe liberalii de-a doua mână, ci pe şefi chiar, pe cei mai însemnaţi şi mai inteligenţi dintre ei, să-i catehiseze asupra principiilor ce pretind că le profesează. Îl asigurăm de mai nainte că nici unul nu va avea o idee exactă de ceea ce gândeşte în materie politică şi că, dedesuptul ideilor ce pretextează a le avea, adevăratul motor al acţiunii lor e interesul personal imediat, interesul partidului mediat.
Daca aşadar partidul roşu e numeros, s-ar înşela cumplit cine ar crede că oamenii cari-l compun au aceleaşi principii. Poate unul dintre o mie şi-a bătut capul cu analiza ideilor ce pretinde a le avea: restul ascultă de comandă, căci comandanţii la rândul lor îi căpătuiesc. Ca să se mănţie la putere, aceştia au înmulţit peste măsură numărul funcţiilor plătite de stat, au abătut curentul dorului de câştig de pe piaţa firească a producţiunii pe piaţa postulantismului. Locke are deci dreptate. Cine oferă leafă bună şi tain află oricând o armată numeroasă de mercenari politici, fie cauza lui cea mai nedreaptă din lume.
Daca dar ne-ar întreba cineva cari sunt progresele realizate prin fiinţa roşiilor la putere, am răspunde : Înmulţirea funcţiilor publice, imposibilitatea din ce în ce mai mare de - a - şi câştiga subzistenţa independent de bugetul statului, dependenţa din ce în ce mai mare a claselor conducătoare de puterea centrală şi de oameni ce-o ţin în mână. Daca guvernul ar şti să ne - nţeleagă , i-am repeta sfatul pe care Montalembert îl dădea odinioară oamenilor de stat din Anglia:
“Să ajungă la cunoştinţa că pofta generală şi nemăsurată după funcţii de-ale statului e cea mai rea dintre boalele sociale. Ea răspândeşte în tot corpul naţiunii un spirit servil şi venal, ceea ce nu esclude, chiar la cei bine căpătuiţi, spiritul de partid şi de anarhie.
Acest sistem creează o armată de muritori de foame, capabili de orice descreierare, când cred că prin aceasta se va stâmpăra apetitul lor şi apţi pentru actele cele mai de rând şi mai înjositoare, îndată ce foamea le-a fost stâmpărată. O naţiune de vânători de funcţii e cea mai înjosită din toate naţiunile; nu există umilire în lume pe care să nu fie ‘n stare s-o suporte.” (De l’avenir politique de l’angleterre)
(Mihai Eminescu, Timpul, 6 iulie 1882 in Opere, vol XIII, pag 132)
Ironic, nu? Noi incercam sa discutam despre idei si doctrine politice in timpul alegerilor, iar Eminescu (un anti-liberal convins) sustinuse cu multi ani in urma ca n-are nici un rost sa faci asa ceva.
Ne-a fost clar ca Eminescu n-are dreptate, dar ne-am luat cu alte lucruri si n-am mai scris nimic despre asta. Pana azi.
Ideea, pe scurt, e urmatoarea. Gramo crede ca intr-o dezbatere politica trebuie sa te raportezi la idei si la doctrine politice si sa privesti partidele ca exponente ale unor asemenea idei si doctrine. Aici accentul cade pe “trebuie”. De ce trebuie sa faci asta? Fiindca asta e singurul mod in care poti purta o discutie rationala. Alternativele sunt: atacuri la persoana, scandaluri mediatice s.a.m.d.
Acum, sa vedem ce spun Eminescu si Locke. Poate ca doar putini dintre membrii unui partid inteleg bine doctrina politica pe care o reprezinta partidul lor. Ok, sa presupunem ca asa stau lucrurile.
Dar o descriere a felului in care stau lucrurile nu poate niciodata sa se opuna unei norme. In fata observatiei ca majoritatea oficialilor dintr-o tara sunt corupti, de pilda, norma “Nu trebuie sa fii corupt” nu slabeste nici un pic.
Sa ne uitam la o analogie. Cineva ar putea sustine, la fel ca Eminescu , ca teologii ar trebui sa renunte la discutiile despre diferentele dintre credinte religioase, fiindca credinciosii nu sunt constienti de aceste diferente. Raspunsul ar fi, probabil: “Nu putem renunta. Trebuie sa discutam despre lucrurile astea. Ele sunt cele mai importante. Poate credinciosii nu vad diferentele, dar ei ar trebui sa le vada.” Si asa mai departe.
One more time, o simpla descriere a unor fapte nu poate justifica nici o norma. Si nici nu o poate rasturna. Iar ideea ca trebuie sa purtam discutii de principiu (asa cum incercau sa faca ziaristii de la “Naţiunea”), in politica sau in alte domenii, exprima o norma a rationalitatii si sta destul de bine.
Locke nu facea altceva decat sa descrie faptele. Eminescu a facut un pas in plus, trecand la niste concluzii despre ce are rost si ce nu are rost sa se discute in politica. Ceea ce spune el nu se sustine. The end.
p.s.: La multi ani, btw!
articol preluat de la Gramo, pe 15 ianuarie 2009
I-am gasit opera pe net (aici, site-ul e cam greu de utilizat, dar asta e) si ne-am apucat de citit. Si asa am descoperit textul asta:
Locke, filozoful englez care, cu un spirit de critică neobicinuit pe vremea lui, a analizat cugetarea omenească în elementele ei oarecum ne dă în câteva şiruri o descriere exactă a manierei de-a cugeta şi de-a se purta a partidelor, fie politice, fie religioase, încât din citirea acelor şiruri cineva vede bine ce rol cu desăvârşire secundar joacă aşa-numitele principii în viaţa partidelor.
Iată ce zice scriitorul englez:
“Oricât de mare ar fi zgomotul ce se face în lume asupra erorilor sau opiniilor, totuşi trebuie să fiu atât de drept cu omenirea şi să constat că cei pătrunşi de erori şi de opinii false nu sunt atât de numeroşi precum ar crede cineva la întăia vedere. Nu doar c-ar fi cunoscând adevărul, ci pentru că în privirea acelor doctrine, cu care-şi fac de lucru şie şi altora, ei în realitate nu au nici o părere şi nici o opinie. Daca am catehiza puţin partea cea mai numeroasă a coreligionarilor celor mai multe secte din lume am găsi că, în privirea lucrurilor pentru cari ei s’ aprind atât de tare, nu au nici o părere, ba, vom vedea că n-avem nici o cauză de-a crede că ei ar fi admis o părere oarecare în urma unei cercetări a raţiunilor ei sau a unei aparenţe de adevăr. Ei sunt hotărâţi de-a ţinea morţiş la partidul la care i-a angajat creşterea sau interesul lor şi, asemenea soldatului de rând în război, îşi manifestă curajul şi zelul după comanda şefilor, fără de-a examina sau a cunoaşte măcar lucrul pentru carele se luptă. Când viaţa de toate zilele a unui om ne dovedeşte că nu prea ţine seama cu seriozitate de religie, cum şi de unde am avea dreptul de-a deduce că-şi va sfărâma capul cu postulatele bisericii şi va cerceta cuvintele pro şi contra a doctrinei cutăreia sau cutăreia pentru care se lupta? Lui i-ajunge daca, ascultător capilor lui, are mâna şi limba pururea gata pentru a sprijini cauza comună, pentru a se recomanda în ochii acelora cari pot să-i procure consideraţia, înaintare şi protecţie în societate. Astfel oamenii se fac mărturisitorii şi anteluptătorii unor opinii de cari n-au fost niciodată convinşi, ai căror prozeliţi n-au fost nicicând, ba cari poate nici nu le-a îmblat vrodată prin cap. Aşadar, deşi nu se poate zice că numărul opiniilor neverisimile sau eronate e mai mic în lume decum se arată în adevăr, totuşi e sigur că sunt cu mult mai puţini aciia cari se ţin în realitate de ele şi greşesc, crezându-le adevărate, decum avem obiceiul a ne ‘nchipui .”
Unul din ziarele bucureştene, “Naţiunea”, şi-a luat sarcina a face din când în când câte-o analiză — îndealtmintrelea elegant şi neted scrisă — a principiilor ce le atribuie conservatorilor şi liberalilor. Noi am ruga pe confraţi să citească pasajul de mai sus al lui Locke şi să ia apoi, nu pe liberalii de-a doua mână, ci pe şefi chiar, pe cei mai însemnaţi şi mai inteligenţi dintre ei, să-i catehiseze asupra principiilor ce pretind că le profesează. Îl asigurăm de mai nainte că nici unul nu va avea o idee exactă de ceea ce gândeşte în materie politică şi că, dedesuptul ideilor ce pretextează a le avea, adevăratul motor al acţiunii lor e interesul personal imediat, interesul partidului mediat.
Daca aşadar partidul roşu e numeros, s-ar înşela cumplit cine ar crede că oamenii cari-l compun au aceleaşi principii. Poate unul dintre o mie şi-a bătut capul cu analiza ideilor ce pretinde a le avea: restul ascultă de comandă, căci comandanţii la rândul lor îi căpătuiesc. Ca să se mănţie la putere, aceştia au înmulţit peste măsură numărul funcţiilor plătite de stat, au abătut curentul dorului de câştig de pe piaţa firească a producţiunii pe piaţa postulantismului. Locke are deci dreptate. Cine oferă leafă bună şi tain află oricând o armată numeroasă de mercenari politici, fie cauza lui cea mai nedreaptă din lume.
Daca dar ne-ar întreba cineva cari sunt progresele realizate prin fiinţa roşiilor la putere, am răspunde : Înmulţirea funcţiilor publice, imposibilitatea din ce în ce mai mare de - a - şi câştiga subzistenţa independent de bugetul statului, dependenţa din ce în ce mai mare a claselor conducătoare de puterea centrală şi de oameni ce-o ţin în mână. Daca guvernul ar şti să ne - nţeleagă , i-am repeta sfatul pe care Montalembert îl dădea odinioară oamenilor de stat din Anglia:
“Să ajungă la cunoştinţa că pofta generală şi nemăsurată după funcţii de-ale statului e cea mai rea dintre boalele sociale. Ea răspândeşte în tot corpul naţiunii un spirit servil şi venal, ceea ce nu esclude, chiar la cei bine căpătuiţi, spiritul de partid şi de anarhie.
Acest sistem creează o armată de muritori de foame, capabili de orice descreierare, când cred că prin aceasta se va stâmpăra apetitul lor şi apţi pentru actele cele mai de rând şi mai înjositoare, îndată ce foamea le-a fost stâmpărată. O naţiune de vânători de funcţii e cea mai înjosită din toate naţiunile; nu există umilire în lume pe care să nu fie ‘n stare s-o suporte.” (De l’avenir politique de l’angleterre)
(Mihai Eminescu, Timpul, 6 iulie 1882 in Opere, vol XIII, pag 132)
Ironic, nu? Noi incercam sa discutam despre idei si doctrine politice in timpul alegerilor, iar Eminescu (un anti-liberal convins) sustinuse cu multi ani in urma ca n-are nici un rost sa faci asa ceva.
Ne-a fost clar ca Eminescu n-are dreptate, dar ne-am luat cu alte lucruri si n-am mai scris nimic despre asta. Pana azi.
Ideea, pe scurt, e urmatoarea. Gramo crede ca intr-o dezbatere politica trebuie sa te raportezi la idei si la doctrine politice si sa privesti partidele ca exponente ale unor asemenea idei si doctrine. Aici accentul cade pe “trebuie”. De ce trebuie sa faci asta? Fiindca asta e singurul mod in care poti purta o discutie rationala. Alternativele sunt: atacuri la persoana, scandaluri mediatice s.a.m.d.
Acum, sa vedem ce spun Eminescu si Locke. Poate ca doar putini dintre membrii unui partid inteleg bine doctrina politica pe care o reprezinta partidul lor. Ok, sa presupunem ca asa stau lucrurile.
Dar o descriere a felului in care stau lucrurile nu poate niciodata sa se opuna unei norme. In fata observatiei ca majoritatea oficialilor dintr-o tara sunt corupti, de pilda, norma “Nu trebuie sa fii corupt” nu slabeste nici un pic.
Sa ne uitam la o analogie. Cineva ar putea sustine, la fel ca Eminescu , ca teologii ar trebui sa renunte la discutiile despre diferentele dintre credinte religioase, fiindca credinciosii nu sunt constienti de aceste diferente. Raspunsul ar fi, probabil: “Nu putem renunta. Trebuie sa discutam despre lucrurile astea. Ele sunt cele mai importante. Poate credinciosii nu vad diferentele, dar ei ar trebui sa le vada.” Si asa mai departe.
One more time, o simpla descriere a unor fapte nu poate justifica nici o norma. Si nici nu o poate rasturna. Iar ideea ca trebuie sa purtam discutii de principiu (asa cum incercau sa faca ziaristii de la “Naţiunea”), in politica sau in alte domenii, exprima o norma a rationalitatii si sta destul de bine.
Locke nu facea altceva decat sa descrie faptele. Eminescu a facut un pas in plus, trecand la niste concluzii despre ce are rost si ce nu are rost sa se discute in politica. Ceea ce spune el nu se sustine. The end.
p.s.: La multi ani, btw!
articol preluat de la Gramo, pe 15 ianuarie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu